E aproape imposibil să citești nuvela originală a lui Philip K. Dick fără să o compari cu ecranizarea recentă a lui Steven Spielberg. În afară de ideea unui sistem polițienesc bazat pe prezicerea crimelor și capturarea în avans a potențialilor rău‑făcători, diferențele dintre ele sunt destul de importante, rezultând două povești – și finaluri – complet diferite. În varianta scrisă, John Anderton nu e un simplu agent, ci fondatorul și directorul agenției Precrime, apropiindu‑se de vârsta a treia și de retragerea pe care dorește să o amâne cât mai mult. Dar ca și în film, sistemul anunță că va comite o crimă și Anderton trebuie să fugă din fața legilor pe care le‑a susținut până acum, căutând să‑și dovedească nevinovăția cu ajutorul raportului minoritar. Misiunea îi e complicată, în maniera lui Dick, de întorsături nebune de situație și de neîncrederea la nivel de paranoia față de persoanele din jur – tânăra soție Lisa, noul adjunct Witwer, generalul în retragere Kaplan și maiorul Fleming – de vreme ce unul sau mai mulți ar putea fi în spatele acuzației.
Fiind mult mai scurtă, nuvela nu se prea ocupă de crearea unei tehnologii credibile – filmul excelează la acest capitol cu ziare din ecrane flexibile, interfețe touch, tehnologie de supraveghere la nivel individual și personalizarea automată a reclamelor în funcție de vizitatorii din preajmă, idei la fel de valabile acum ca și atunci – iar temele pe care pune accent autorul sunt altele. Filmul se axează mai mult dreptul oamenilor la alegere, pe posibilitatea lor de a lua decizia bună chiar în ultimul moment, iar ca o extindere pe latura umană a precog‑ilor, pe dreptul lor la o viață normală; în completă contradicție cu nuvela. Acțiunea nuvelei îi ignoră pe precog‑i, explicând doar că capacitatea lor de a vedea viitorul îi reduce la stadiul de legume fără posibilitate de reabilitare.
Dilema morală generată de pedepsirea cuiva care nu a comis nici o infracțiune este menționată în treacăt și se trece rapid peste ea în primele pagini. Și dacă vi se pare o problem pur ipotetică, de vreme ce viitorul nu poate fi prevăzut decât în paginile romanelor fantastice, analogii se pot găsi cu ușurință în lumea contemporană în războiul contra terorismului, de la acțiunile preventive în Kosovo, Afghanistan și Irak – unde presupusele arme de distrugere în masă n‑au apărut nici până acum – la tratamentul aplicat suspecților de terorism.
So the commission of the crime itself is absolute metaphysics. We claim they’re culpable. They, on the other hand, eternally claim they’re innocent. And, in a sense, they are innocent. Conflictul principal al nuvelei se dă între opțiunile lui Anderton: să fugă de pedeapsa pentru o crimă ce n‑o va comite, discreditând astfel agenția Precrime în a cărei misiune crede necondiționat și care este realizarea vieții lui sau să accepte pedeapsa, sacrificându‑se pentru salvarea Agenției. Sau poate există o cale de a le salva pe amândouă? De vreme ce el se identifică în mare măsură cu misiunea, intuiește în complotul împotriva lui un atac indirect la Agenție. Aici întrevedem puțin din sistemul politic al acestei Americi fictive, un stat militarist ce încearcă să se refacă după un război cu China. Slăbirea Agenției, Poliția de facto, și aducerea ei sub controlul Senatului ar afecta echilibrul și așa instabil al celor trei puteri în stat – a treia fiind Armata, dornică de un rol mai activ după reinstaurarea păcii.
N‑am fost niciodată un mare fan al lui Philip K. Dick, dar trebuie să recunosc că mi‑a plăcut nuvela, chiar mai mult decât romanele lui. În special scena de început între Anderton și Witwer e foarte bine realizată, plină de tensiune, fiecare încercând să‑și evalueze adversarul și să‑l prindă pe picior greșit. Poate că, cu mai puțin spațiu la dispoziție, Dick nu are ocazia să se lanseze în divagații obscure care diluează inutil acțiunea și temele. Astfel ritmul rămâne alert, schimbările de situație nu scapă de sub control și întreaga construcție este surprinzător de logică – pentru Dick. Finalul complet neașteptat – evident, o diferență ca de la cer la pământ față de film – exploatează la maxim conceptul de raport minoritar și paradoxurile care pot apărea atunci când pui la un loc liberul arbitru cu prezicerea viitorului. Poate nu atât de bine realizat ca debutul, dar în orice caz nuvela merită citită, chiar și de cei cărora nu le plac romanele lui Dick. 
Post a Comment