Singularitatea tehnologică – fuziunea dintre uman și cibernetic într‑un nou nivel super-avansat de inteligență – e o temă destul de populară în science-fiction în ultima vreme, ca și nenumăratele modalități în care ne poate schimba viața. În povestirea de față, Greg Bear abordează ideea dintr‑un unghi diferit, în care componenta artificială nu se naște în cipuri de siliciu, ci din ADN, proteine și celule. Totul începe cu doi vechi prieteni care se reîntâlnesc după câțiva ani. În timp ce Edward a ales o carieră de ginecolog lipsită de riscuri, Vergil lucrează în cercetare, dezvoltând Biocipuri Aplicabile Medical pentru corporația Genetron. Sau mai bine zis lucrase până în urmă cu câteva zile, când a fost concediat și a plecat ducând cu el pe ascuns unele dintre cele mai avansate modele. În prima parte povestea se mișcă greu, suferind din plin de păcatul de a inunda textul cu prea multe informații în care cade atât de des science-fiction‑ul. Vergil e construit pe modelul omului de știință îmbătat de setea de cunoaștere, de posibilitățile noilor tehnologii la care lucrează, fără să ia în considerare efectele lor negative. Mai târziu lucrurile se precipită și consecințele cercetărilor lui încep să iasă la iveală, atât în mintea lui Edward cât și pentru cititor. Chiar dacă unele sunt ușor de anticipat, finalul vine în forță cu implicații profunde la nivel planetar și chiar mai departe, care surprind și m‑au pus pe gânduri mai mult decât mă așteptam. Merită citită, dacă nu pentru vreun merit stilistic, pentru ideea originală și de impact.
ca să fie clar, nu e vorba de romanul din 1985, ci de povestirea care l‑a precedat.
Post a Comment