După moartea capului familiei, Simone Sauvelle rămâne singură cu doi copii și o mulțime de datorii, în mediul ostil al Parisului. Printr‑un noroc neașteptat însă, un prieten îi face rost de o poziție de guvernantă la Cravenmoore, vila impunătoare de pe coasta Normandiei a fabricantului de jucării Lazarus Jann. După șocul pierderii unui tată și soț iubit, familia reușește să se acomodeze ușor la viața mai liniștită și intimă a satului de pescari de pe malul Golfului Albastru. Fiica ei Irene se împrietenește cu Hannah, tânăra bucătăreasă a conacului, și se apropie irezistibil de vărul taciturn al acesteia, Ismael, la rândul lui orfan. Fratele mai mic al lui Irene, Dorian, descoperă frumusețea coastelor în timpul verii și pasiunea pentru cartografie, în timp ce Simone se atașează cu duioșie de angajatorul ei Lazarus, care de ani buni trăiește singur în conac, îngrijindu‑și soția țintuită la pat de o boală misterioasă. Totuși, în spatele acestei imagini idilice par să se ascundă tot atâtea secrete sinistre pe câte automate se înșiră pe holurile întunecoase și interzise ale Cravenmoore.
După experiența fabuloasă citind Umbra vântului, trebuie să recunosc că nu mă așteptam deloc la ce am întâlnit în romanul de față. Ce‑i drept a fost publicat cu peste cinci ani mai devreme, și publicul țintă par a fi preponderent adolescenții, dar diferența e aproape ca de la cer la pământ. Se poate recunoaște stilul frumos al autorului în descrieri și unele pasaje lirice, dar povestea în sine este simplistă și dureros de previzibilă. După aluzii premature la povestea lui Barbă-Albastră, mai apoi se adaugă un pact faustian și un doppelgänger rău care se răzbună pe Lazarus și toți cei din jurul său. În esență ceea ce părea în introducere o poveste tragică de iubire se metamorfozează stângaci într‑un horror ieftin și fără sens.
Uneori cred că au plecat cu toții într‑un loc departe de Golful Albastru și că eu am rămas prizonierul timpului, sperând zadarnic ca marea purpurie de septembrie să‑mi înapoieze ceva mai mult decât niște amintiri. Nu mă lua prea mult în seamă. Marea face lucruri din astea; aduce totul înapoi după un timp, mai ales amintirile.
Nici personajele nu mi‑au inspirat prea multă empatie, poate pentru că avem puțin timp la dispoziție să le cunoaștem înainte de a da peste demoni. Sau poate pentru că sunt schițate superficial, cu roluri prestabilite care lasă puțin loc pentru o prezență autentică. Iubirea dintre Irene și Ismael pare nelalocul ei în acest context, forțată de autor pentru a strecura în carte un alt clișeu, al dragostei pe viață; la fel și pasiunea pe care o mărturisește el în scrisoarea de la început, la zece ani de la evenimentele din carte. Din punctul meu de vedere a fost o lectură dezamăgitoare, nu neapărat prin vreun defect anume, ci prin simplul fapt că am auzit până acum nenumărate variante ale acestei povești, și nu aș fi simțit nevoia să citesc încă una.
Post a Comment